Ginduri despre fericire

Exista mai multe crezuri despre fericire. Uneori ea este conceputa ca o idee foarte inalta, un ideal indepartat, deasupra puterilor noastre de a o dobandi; adevarata fericire nu ar fi posibila in timpul acestei vieti. Unul din marii intelepti ai Antichitatii – Solon - considera ca nimeni nu este fericit cat timp traieste, caci oricand se pot abate asupra lui nenorocirile.
Si este adevarat ca fericirile sunt atat de aproape de nenorociri si tot atat de adevarat este si faptul ca pentru a-si pleda cauza, fericirea trebuie sa inchida in spatele unei cortine intunecate suferintele care ne fac viata grea; dar daca nu am suferi, nu am putea fi fericiti, pentru ca necunoscind durerea, cum am putea afirma ca stim ce este bucuria?… Daca ne “eliberam” de toate conditiile durerii sufletesti, pentru a nu mai suferi, ce bine ne-am facut? Un desert fara fantani este mai bland pentru cei ce s-au ratacit si mor de sete? Nu. Iluzia Fetei Morgana ii arde si pe ei la fel ca pe orice alt calator ce pribegeste prin acele locuri atat de neprimitoare, iar pentru mine Fata Morgana continua sa aduca in viata-mi destul de searbada si trista aceeasi arsita si aceeasi dogoare pe care le simt si acei nenorociti ale caror schelete le sint descoperite prin cotloane nestiute ale deserturilor.
Kant considera fericirea ca fiind un ideal. Dar prin aceasta nu intelegea ca era de neatins, ci mai degraba ca noi nu suntem in masura sa judecam ce ar trebui sa faca oricare om ca sa fie fericit. Reteta fericirii este alta la fiecare. Sunt persoane fericite de averea pe care au acumulat-o in timp; altele considera ca a fi fericit inseamna a avea prieteni, a fi sanatos, a fi apreciat si stimat; altele sunt fericite stiindu-se iubite de cineva sau numai stiind ca persoana iubita exista acolo undeva si respira acelasi aer. Exista oameni care isi “fabrica” un paradis numai al lor in care sa se simta fericiti. Dar ce s-ar intampla daca acest paradis ar exista undeva pe Pamant? Eu am avut indrazneala de a face din tine…paradisul meu; am fost? sint oare fericit cit esti linga mine ??? Nu stiu daca exista cu adevarat fericire…dar…DA… linga tine am simtit inima batindu-mi mai repede si mereu neregulat, am simtit norul pufos pe care parca pluteam, am…atins nirvana..am visat…am oftat si…cel mai des am zimbit, am pierdut notiunile de timp si …lume si am redescoperit bucuria din copilarie…joaca ! Eram fericit?
La inceputurile lumii a existat Paradis. Si ce s-a intamplat?! L-am pierdut. De ce? Pentru ca omul nu este facut sa locuiasca in paradis. Cum pune piciorul acolo distruge cu atita nonsalanta si naivitate totul. Omul nu poate decat sa tinda catre absolut, catre perfectiune, purtandu-si povara de a sti ca, in aceasta viata, nu va ajunge niciodata acolo.
Sunt multe momente de fericire in viata omului. Am putea asemana fericirea cu niste gingase balonase de sapun; si fiecare balon este un moment de fericire. Unele sunt mai mari, altele mai mici, unele sunt mai durabile, altele sunt mai firave si se sparg inca inainte de a-si fi luat zborul. Viata noastra este insa plina de astfel de balonase. Nu trebuie decat sa le pastram cu grija, in cufarul tainic al subconstientului si sa ne gandim ca si dupa o mare durere, vine o mare bucurie. Exista un permanent echilibru intre cele doua. Unii spun ca nenorocirile sunt mari si gratuite, numai fericirile sunt scurte si costisitoare.
A fi fericit inseamna dupa unii, a iubi. Si intr-adevar, a iubi este prima dintre toate fericirile, a fi iubit vine abia dupa aceea. Dar… oare vine? Iar cind vine…stim oare sa apreciem? Stim sa ne multumim cu acceptarea a ceea ce ne provoaca fericirea? Vrem mai mult? De ce? Fericirea ne sperie….poate ca asta e o explicatie …o scuza stupida. Eu vreau sa fiu fericit…da…chiar daca asta inseamna si renuntari.
Putem asocia iubirea cu fericirea? Da. Atata timp cat cel care iubeste nu confunda dragostea cu delirul devastator al posesiei, care, in ultima instanta aduce suferintele cele mai cumplite. Si din pacate…eu sint celalalt…eu sint poetul delirind…eu sint…..extremele : ceea ce iti doresti (si totusi atit de rar)…si ceea ce iti doresti sa uiti (si …fata asta mi-o arat involuntar si…dureros chiar si pentru mine) Caci, impotriva opiniei comune atator oameni, nu dragostea te face sa suferi, ci instinctul de proprietate care este contrarul dragostei. Exista persoane care spun ca fericirea este o floare rara. Si asa este. Dar nu pentru ca ea ar fi unica in lume, ci pentru ca depinde de fiecare din noi cum stie s-o culeaga. Florile cele mai scumpe nu sunt acelea cumparate de la magazin, ci acelea pentru care trebuie sa te apleci ca sa le culegi, iar eu…ma aplec sa iti daruiesc orice floare….caci…pentru mine… ce poate fi mai dulce decit sa oferi flori unei flori ???

Conceptii despre fericire ne spun ca a obtine ceea ce ne dorim inseamna sa fim fericiti. Si sa presupunem ca cineva reuseste sa obtina ceea ce cu greu a incercat. Si acum este fericit? Se prea poate. Dar se poate si sa nu fie. Si atunci unde e fericirea? Ea a constat in stradania de a obtine. Mereu am spus ca imi place sa lupt pentru a obtine ceva, iar cind imi doresc ceva….lupt si obtin…dar…. Vreau sa fiu si eu fericit, asa ca…vreau san u ma mail as epuizat de lupta fara a mai fi capabil a ma bucura de…victorie. Lupt… pentru ca imi doresc mult…dar nu vreau sa pierd ceea ce….am cistigat.
Conceptiile despre fericire se deosebesc prin rostul pe care il atribuim celorlalti in dobandirea propriei fericiri. Intr-una din piesele sale de teatru, Jean Paul Sartre folosea o expresie socanta: “infernul sunt ceilalti”, si, desigur, fiecare din noi poate fi la randu-i “celalalt”. Cum putem sa gasim fericirea intr-o lume in care realizarea propriilor dorinte depinde de ceea ce doresc si fac semenii nostri? De multe ori, dorintele a doi oameni intra in conflict si ca urmare, fiecare incearca sa impiedice realizarea dorintei celuilalt. Nimeni nu renunta fara sa lupte la fericire. Concluzia filozofiei a fost ca nu exista fericire solidara, dar…filozofia e stiinta abstractului…asa ca….am sa demonstrez contrariul.
Dar nu trebuie ignorat faptul ca ai nevoie de ceilalti pentru a fi fericit. Un organism care este desprins de prezent moare; la fel si un om desprins de societate, de semeni, se poate pierde pe sine, asa cum a patit si Iona, personajul lui Marin Sorescu, care de atata singuratate, si-a pierdut pana si ecoul.
Si pana la urma, unde putem gasi fericirea? Noi presupunem ca aceasta cautare are sens si nu este “vanare de vant”. Sigmund Freud proclama intangibilitatea fericirii: intreaga noastra viata, argumenteaza el, sta sub semnul principiului placerii. Satisfacerea nevoilor noastre nu ne procura decat placere de scurta durata; de aceea, fericirea – ca stare permanenta ori ca ideal atins – nu este posibila.
Dar Epictet vine sa contrazica acest lucru. El spune ca omul fericit este acela care traieste in armonie cu lucrurile sau isi accepta in intregime destinul.

Destin? Ha ha ha ha…… Il sfidez si ii rid in fata…noi sintem destinul, noi sintem soarta….noi sintem intruchiparea palpabila a karmei, si iata deci…. noi putem fi fericirea. Tot ce avem de facut e sa ne acceptam cum sintem, sa ne admiram goliciunea fara a judeca si a ne lasa judecati, sa traim in ciuda tuturor privirilor iscoditoare si mustratoare a celor ce ne “detin in proprietate”, sa ne mangaiem pina la a ne produce rani de placere, sa ne sarutam pina la a ne contopi fiintele… sa ne sustinem si sa ne fim alaturi unul altuia…macar pina cind unul dintre noi va urla : “eu nu mai vreau fericire” !